Xandra Popescu & Larisa Crunţeanu

Oglinda falsă
video, 3’27”, 2015

Trăim în ritmul straturilor care ne conțin, în ritmul a două realități care se apropie și se depărtează în același timp. Două lumi care se canibalizează reciproc într-o iluzie a separării.

Despre separare, Debord spune că este alpha și omega spectacolului¹. La baza conceptului său de societate a spectacolului stă afirmarea unei tranziții radicale a experienței directe înspre reprezentare. Imaginea ca index al privirii, devine opusul cunoașterii. A privi înseamnă a rămâne în exterior, în contemplarea unei realități care nu mai accede la o unitate ideală.

Cele două planuri video se intersectează într-un unghi strâns, trecând, paradoxal, fiecare în spatele celuilalt.

Înaintăm înspre invizibil în iluzia unui dialog. Iar pe ambele scene, alteritatea se produce într-o anunțare continuă, refuzând orice evoluție de tip dramaturgic.

În paradigma expozițională Fake Mirror propune o operație dialectică. Astfel, teza Fake Mirror este poziționată în spectrul vizibil. Acestei teze îi corespunde ca antiteză un shepard tone – iluzie sonoră în care sunetele par să coboare la infinit.

Dacă teza se manifestă ca externalitate² și imagine confortabilă, antiteza răspunde cu efect aural de urgență – the Shepard Tone poate genera un răspuns de tip fight or flight³ – activând fie nevoia de a te opune, fie aceea de a fugi. Pentru cei care suferă de anxietate sau atacuri de panică, antiteza poate fi extrem de neplăcută, cauzând senzații de leșin sau greață. Dacă experimentați astfel de simptome, părăsiți sala, așezați-vă într-un loc liniștit și puneți capul între genunchi.

Între traiectoria vizuală ascendentă și traiectoria aurală descendentă, pe linia formată din intersecția celor două planuri la un unghi mai mic de un grad, la granița cu sincopa (în sensul ei dublu: din medicină – pierderea conștiinței, și din muzică – deplasarea accentului unei măsuri), sinteza se instaurează ca suspensie simultană a corpului și a locului.


¹ Guy Debord – The Society of the Spectacle
² Jean Luc Nancy, The Visible and the Invisible: “In recognizing transcendence, being-at-adistance, being “always further on” (p. 217), as the very manner of being of the visible, we come to recognize that the visible is not a multitude of spatio-temporal individuals that would have to be connected and combined by a mind constitutive of relations; it is a field, a relief, a topography unfolding by differentiation, by segregation, which holds together not by laws, but “through the reflections, shadows, levels, and horizons between things.“
³ http://en.wikipedia.org/wiki/Fight-or-flight_response